Balada soldatului antisovetic - Ion Ifrim (bill gates books recommendations TXT) 📗

aer cu agilitatea lui Fred Astaire, venise cu nelipsitele-i decoraţii la piept, în speranţa că va trage ceva pe cosor. Adu şi tu leat un cofer ca să-mi fac curaj, începu martirul vizibil emoţionat. Bău un cofer. Mai bău încă unul. Buna dispoziţie a colonelului, alimentată de vin, îl făcu să se lanseze într-un adevărat tir de întrebări, la care tot el răspundea, privind întemeierea Legiunii arhanghelului Mihail (cu care ambii simpatizaseră-n tinereţe), legea pentru apărarea ordinei de stat, pactul de neagresiune electorală încheiat între Mişcarea Legionară, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Toarnă leat! îl îndemna colonelul. De-aia-mi place să vin pe la tine. Am cu cine sta de vorbă! Băutura îl relaxa. Privi spre ceasul de pe perete. Se apropia ora zece. Cu paharul în mână, colonelul Bardac, diserta pe marginea testamentului regelui Ferdinand, cuprinzând ultima sa dorinţă, manifestul Crinul Alb, articolul lui Nicolae Iorga: «Fereşte-te popor al meu, căci mari primejdii ţi se pregătesc», Constituţia din 1938, decretul-lege privind înfiinţarea Consiliului de Coroană, scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu către Nicolae Iorga, asasinarea lui Nicolae Iorga, asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, comunicatul oficial privind asasinarea lui Armand Călinescu, preşedintele Consiliului de miniştrii, decretul lege privind introducerea stării de asediu, Ardealul, Basarabia, Cadrilaterul, Insula Şerpilor, regele Mihai, Odessa, tranşee, gloanţe, avioane, obuze, Cotul Donului, ambuscadă, decoraţie, retragere, capitulare, Ghitler, buncăr, Berlin, Yalta, Stalin, Şorchill, Rucsavelt, Karaganda (acolo, în prizonierat, pe timpul nopţii polare, cei doi nicadori ce visaseră să ajungă în Majadahonda, unde urma să lupte cot la cot cu Moţa şi Marin, alături de republicani, împotriva dictaturii franchiste, îşi tăiaseră venele ca apaşii şi se făcuseră fraţi de cruce), Petru Groza, Ceauşescu. Pssst! Se făcuse 12 noaptea şi porumbiţa nici un semn. Leat, eu am plecat. Şi nef...t şi cu banii luaţi, ştii cum vine vorba aia! Cu cântec înainte marş: «Sfântă tinereţe legionară». Ajuns în întunericul de afară se auzi o bufnitură. Eroul de la Cotul Donului căzu cu rotilele în sus, încât, bolta cerului înstelat se lăsă cu toată greutatea pe tălpile sale. Fratele Ghiţă îl fraierise chiar şi pe singurul său prieten. Nu numai banii primiţi sub formă de împrumut de la colonelul Bardac şi restituiţi la calendele greceşti, sau darurile aduse de fiica sa tocmai din Italia, se volatilizaseră, în schimbul dezmierdărilor cu care ţiganca îl amăgea. Scoate banul, câine de rumân, dacă vrei să-mi vezi p...a, era admonestat, cu nonşalanţa Saritei Montiel în celebrul rol a lui Bizet. Şi hapsânul, fudul de ambele urechi, beteşug căpătat nu din cauza vârstei când în mod natural organele ni se atrofiază, ci din cauza tunurilor şi al aruncătoarelor de mine de 60 de mm cu care luptase pe front, avea să pună la bătaie, nu numai pensia lui de ceapist şi de veteran de război, ci şi banii pentru înmormântare. Astfel parastasele lui aveau să devină o simplă arvună, transformată în ştrampi şi capoturi, căci diva era din ce în ce mai pretenţioasă, încât, ghiujul, ajunsese să-i cumpere ciocolată şi să-i facă cafele cu amabilitatea unui adevărat cavaler, luând-o apoi la ştangă, sau doar mozolind-o. Trăgând perdelele şi camuflându-se nimeni nu văzuse de fapt ce putea el să-i facă acolo, căci, presupunând doar că nu i se mai scoală, nu făceau, nu puteau să facă altceva decât să se satisfacă unul pe celălalt prin presupuse partide de cunilingus, arta camuflajului, amorezatul, învăţând-o de pe vremea când fusese pe front, luptând alături de colonelul Bardac, introducând proiectilele pe ţeava aruncătorului de mine şi schimbându-le atunci când ghinturile se toceau, decalibrându-se, cu o dexteritate demnă de invidiat, ba, luând, în neabătutul drum spre Stalingrad (e drept răniţi) şi doi prizonieri aviatori ruşi, ce se catapultaseră, în timp ce avionele lor, aflate în flăcări, se îndreptau într-un vertiginos picaj cu botul spre pământ, venind cu ei de pe câmp, ţinându-i pe amândoi înşfăcaţi de gulerele vestoanelor, rupându-le în faţa plutonului său tresele şi îngenunchindu-i printr-o simplă şi fulgerătoare figură de jui jitsu, faptă de pe urma căreia nu fusese nici măcar avansat la gradul de fruntaş (decoraţia o primise înainte de invazia Rusiei), căci se reântorsese de pe front simplu soldat, avansarea făcându-şi-o singur prin a-şi lăsa o mustaţă identică cu cea a lui Hitler, mustaţă pe care toată viaţa avea să şi-o îngrijească, ajustând-o cu briciul şparlit din valiza camaradului, brici tocit de atâta ascuţit pe o fină piatră de silex. Să fi fost cu adevărat gestul acela un act de dizidenţă?! te-ai fi întrebat, admirând curajul său de a merge împotriva înfrăţirii popoarelor, dar detestând totodată mijlocul prin care o făcea. Eroismul său nu fusese decât de faţadă, fiind, după câte se părea, un mare admirator al fuhrerului, pe care, idolatrizâdu-l, îşi lăsase mustaţa aceea identică, despre-a cărei semnificaţie, întrebându-l, se făcea că nu te aude, sau n-auzea de-a binelea, căci nu o dată fusese prins cu gura închisă, atunci când se produceau bubuiturile asurzitoare, curgându-i sânge din timpane din cauza presiunii suflului produs în momentul ţâşnirii proiectilului de pe ţeava tunurilor antiaeriene şi aruncătoarelor de mine, rămânând fudul de ambele urechi, dar cu două pensii, ce-i veneau lunar de pe urma anilor făcuţi în cadrul Cooperativei Agricole de Producţie 7 Noiembrie şi, nu în ultimul rând, cea de veteran de război, din care, la început, rupea câte-o mică parte, satisfăcând micile tabieturi ale amantei sale, fără de care, mai mult ca sigur, nici măcar nu i-ar fi arătat-o. Deşi ne aflam la câţiva ani de la aşa zisa revoluţie din decembrie, părându-i-se prea mică recompensa de pe urma faptului că şi-a riscat viaţa, stând lângă o piramidă de obuze, pe care, dac-ar fi avut bafta ca o ghiulea inamică să le nimerească, ar fi sărit în aer cu întreaga sa divizie cu tot, nu era zi în care să nu se gândească cum să facă să expedieze o scrisoare adresată Comitetului Central. În ce privea reânfiinţarea fostului bloc răsăritean, aşa cum îi mărturisise odată colonelului Bardac, era scenariul unei minţi de-a dreptul scelerate, cu toate că imprevizibila istorie, cu ciclicitatea sa, oricând ar fi putut face de aşa natură, încât, cu adevărat, ruşii să-şi fi făcut din nou apariţia, căci n-ar fi fost nici prima şi nici ultima dată când ar fi încălcat o convenţie de securitate internaţională. Nefiind un convins adept al pactului Nord Atlantic, vociferând împotriva noilor noştri fraţi de peste ocean şi chiar a Pentagonului, în incinta căruia avusese loc idila aceea între Ben Clinton şi Monica Lewinski, fără ezitare, acesta ar fi cerut, în ciuda centenariatului de care se apropia, să fie mobilizat, smulgându-se din braţele amantei sale şi plecând pe front, luptând în numele unei cauze pe care nici el n-o cunoştea, la fel de vitejeşte ca şi în cel de-al doilea război mondial, cu riscul de a se întoarce şi de data asta fără nici o avansare în grad, căci, printr-o inedită stratagemă, ca o replică dată ingratitudinii imaginarilor săi superiori de a nu i se fi recunoscut meritele, s-ar fi lăsat la vatră prin a şi le inventa de unul singur aşa cum o făcuse şi prima dată. Că pleca la război împotriva ruşilor, sau americanilor, tot una i-ar fi fost, principalul era că se ivea la orizont posibilitatea ca factorul poştal să-i aducă trei cupoane de pensii, dintre care două de veteran, în felul acesta putând să satisfacă capriciile amantei sale, pe care, odată întors de pe front, la cei peste o sută de ani pe care i-ar fi împlinit, îmbrăcat în frac şi papion, s-ar fi dus direct în faţa ofiţerului stării civile, încetând de-a mai trăi în concubinaj cu trufandaua aceea, simţindu-se încă în puteri, căci mai avea de trăit până ca cineva (aşa credea el), să-i tragă clopotul şi, dac-ar fi fost nevoie, pentru majorarea pensiei, s-ar fi adresat nu numai Comitetului Central ci chiar şi Marii Adunări Naţionale, neştiind că aceste instituţii ţineau de un trecut îndepărtat, căci, odată cu lovitura de stat din decembrie, fuseseră dizolvate, nu numai acele etatiste forme de guvernământ, pe care încă mai trăgea nădejdea că într-o bună zi Ceauşescu le va restabili, urmând ca într-un viitor foarte apropiat să-şi facă apariţia, reântorcându-se la putere dintr-o ţară ce aparţinea Statelor Emirate Arabe Unite (unde se presupunea că s-ar fi ascuns), revenind din moment în moment, când apele se vor mai fi liniştit, preluând din nou conducerea şi băgându-i încă o dată la puşcărie pe ţărăniştii şi liberalii, care, în ferma sa convingere, au dus ţara de râpă, plecând, dacă ar fi fost nevoie şi mai hotărât pe front, luptând împotriva tuturor popoarelor, fie că acestea aparţineau CSI, fie trupelor NATO, din care făceam şi noi parte, căci, în crasa sa ignoranţă, habar n-avea că acum nu se mai făceau încorporări, una din condiţiile de a fi primiţi în rândul ţărilor civilizate fiind şi aceea de a ne forma o armată de elitişti şi de profesionişti. Proiectul de a concepe jalba aceea, privind majorarea pensiei, era amânat de pe-o zi pe alta. După părerea lui, toţi bandiţii de azi, cum era Dinu Patriciu, magnatul petrolului, un veritabil JR dâmboviţean, cu afaceri în toată lumea, ce vandalizase ţara fără să înfunde puşcăria, parlamentul cu toate partidele la un loc, cei din Senat şi din Camera Deputaţilor, dar şi întreaga magistratură, cu Ministrul Justiţiei cu tot, ba chiar şi Înalta Curte de Casaţie, ce avea puterea de a demite preşedintele ţării, ar fi meritat băgaţi la ţuhaus. Următorul chilipir pe care şi-l propusese (şi pe care-l vedea ca şi făcut), avusese loc, acolo, în sfântul lăcaş. Era, după câte-mi amintesc, la o săptămână după noaptea învierii. Învierea însăşi fusese un chilipir, cum ar zice Sakespeare. Umplând cu apă cazanul acela de inox, ciordit de pe front şi convertit apoi în alambic, falitul, abia a aşteptat ca părintele să introducă busuiocul în ea, sfinţind-o şi transformând-o în agheasmă, căci îi şi pusese capacul, repezindu-se cu el în braţe, îmbrâncindu-se mai mult, pentru a ajunge la masa aflată în faţa altarului, unde, pe o cuvertură curată, se găsea pasca sub formă de piramidă (era pasca celor întârziaţi), umplându-şi buzunarele, ba chiar ţinând pumnii strânşi încărcaţi cu sfintele cuminecături, prinzând în acelaşi timp în braţe cazanul cu apa sfinţită, din care, oricât de mult s-au rugat babele acelea ce se aflau şi ele acolo, nu se îndurase să dea nici măcar un păhărel, una din ele chiar blestemându-l în sfântul lăcaş, cerându-şi iertare Celui de sus, în timp ce-şi înnoda batista cu cele câteva firimituri de pască pe care abia dacă mai apucase să le adune de pe cuvertura aceea. De data asta fratele Ghiţă o făcuse de oaie. Furase cazanul ce aparţinuse odinioară armatei bolşevice, umplut acum cu agheasmă, fără a mai da la nimeni. Unii susţineau că această întâmplare avusese loc în marţea dracului, sau prima miercure după paşti, numită nunta şoarecilor, alţii că fusese joia necurată, deşi, nici unii nici ceilalţi n-avuseseră dreptate, căci, îmi aduc foarte bine aminte, cu o zi înainte fusese Izvorul Tămăduirii, ziua în care curgea singur untul de lemn, toate apele fiind sfinţite. Cei ce beau apa aceasta şi se spălau pe corp se vindecau pe loc. Dealtfel pe toată suprafaţa pământului, după răstignirea Fiului şi ridicarea acestuia la ceruri, lacrimile Maicii Domnului aveau să se transforme în izvoare făcătoare de minuni, vindecând orice fel de boală. După ridicarea şi a fecioarei Maria la ceruri, femeile, aflate într-o grea suferinţă, se ungeau cu undelemnul acela, trăgând nădejdea că vor fi primite în rai fără a mai fi judecate. Aşa că, a doua zi, câteva babe, care nu apucaseră tămăduitoarea băutură, printre care se afla şi cea care-l blestemase-n biserică, cerându-şi iertare până şi Maicii Preciste, s-au prezentat la poarta lui, implorându-l să le dea şi lor măcar câte o căniţă, căci nu puteau pune nimic în gură până nu se închinau la sfânta icoană agăţată pe peretele de la răsărit şi nu înghiţeau de trei ori din apa sfinţită, pe care hapsânul o luase cu totul, lăsându-l chiar şi pe preot mut, făcându-şi, odată cu enoriaşii, cruce, căci aşa ceva nu se mai