Balada soldatului antisovetic - Ion Ifrim (bill gates books recommendations TXT) 📗

Venise de pe front alături de colonelul Bardac, camaradul său de arme, de care n-avea să se despartă nici un moment, cărând în spate un cazan de la bucătăria ambulantă, pe care-l aruncase peste gard, continuându-şi drumul în cadenţa soldaţilor sovietici, plecând în cealaltă parte sfâşiată a ţării de iredentiştii maghiari. Luptând în cadrul Armatei Regale Române, sfârşise prin a se întoarce odată cu divizia Tudor Vladimirescu. Trecuse cu vasul acela în spate pe lângă podeţul de la marginea satului, ridicat la repezeală de către pontonierii nemţi în graba lor de a nimici marele imperiu. Ajuns în direcţia unor tufişuri de soc, ale căror flori erau scuturate de mult, mirosul acestora rămânând doar în memoria sa, zări în vârful unui stâlp de telegraf o barză a cărei salivă spulberată de vânt se chinuia să scoată afară peştii şi broaştele din guşă, hrănindu-şi puii înainte de lăsarea întunericului. Imaginea aceea bucolică, pe care o văzuse la intrarea în sat, după ani de absenţă, îl făcu să-i dea lacrimile. Aceea avea să fie până la sfârşitul vieţii singura lui tresărire sentimentală pornită din hainul său suflet. Îngrijorată de soarta fiului, biata lui mamă obişnuia să ofteze: Ghiţă! Ghiţă! Nu mai trage mama nici o nădejde. Pe unde oi fi zăcând tu, mamă, acuma?! suspina cu o scrisoare mototolită în pumn, căzând în genunchi în faţa icoanei, dedesubtul căreia ardea în permanenţă o candelă, privind, printre lacrimi, chipul suferind al unui Crist cu ochii plecaţi, de pe fruntea căruia, înconjurată de o coroană de spini, se scurgea un fir de sânge. De când trecuse în noaptea aceea dincolo de teritoriile recuperate ale Basarabiei nu mai primise nici un fel de înştiinţare, bună sau rea, dacă era viu sau mort, dacă trebuia să meargă la biserică, să-i facă parastasul, sau să-i pomenească măcar numele în vreun pomelnic. Singura ei nădejde mai rămăsese doar în rugăciunile acelea fierbinţi, când cădea până la extenuare în genunchi în faţa icoanei, legănându-se uşor într-o parte şi alta, cu o palmă lipită de obraz, în pumnul celălalt mototolind scrisoarea de care n-avea să se despărtă niciodată. Veneau răniţi bandajaţi, rezemaţi în cârje, de la care trăgea nădejdea că va afla câte ceva, dar nimeni, din numărul acela mare de mutilaţi, nu putea să-i spună nimic despre soarta fiului, ridicând neputincioşi din umăr şi lăsând-o pe biata femeie în mijlocul drumului, cu mâinile întinse, ca într-o tragedie antică. N-o mai apucase în viaţă. Deşi se întorsese cu mirosul de pucioasă a prafului de puşcă imprimat în piele, pătrunzând în camera în care mama sa plânsese atât amar de vreme după el, crezându-l ucis, pe acolo, prin îndepărtatele ţinuturi, îl izbi, chiar şi-n absenţă, mirosul rămas în veşmintele ei ţărăneşti. Fusese îngropată într-un colţ al cimitirului cu câteva luni înainte ca el să să-şi fi făcut apariţia cu acel cazan, pe care-l cărase în spate, aruncându-l peste gard, fără a schimba un cuvânt cu ai săi, continuându-şi drumul în cadenţa soldaţilor sovietici, plecând, alături de colonelul Bardac, în cealaltă parte a ţării. Din toată ambiţia lui de a cuceri Rusia lui Petru cel Mare se alesese doar cu acel cazan de inox, pe care, odată lăsat la vatră, avea să-l transforme în alambic. Pornise războiul împotriva bolşevizării, ce ameninţa să se extindă în întreaga lume, cu gândul că, odată, cine ştie, după moartea sa, într-o bună zi, faptele de vitejie ale camarazilor, alături de care luptase, vor fi menţionate în manualul de istorie: În vara anului 1942, după apocaliptice lupte, pe data de 17 iunie, orele 14:00 PM, în sala mare a Consiliului de Război de la Moscova, trupele sovietice, reprezentate de cutare şi cutare general, în frunte cu Iosif Visarionovici Stalin (care va semna şi actul de capitulare necondiţionată), au depus armele în faţa triumfătoarei armate, condusă de mareşalul Antonescu, din data mai sus menţionată, Rusia, împreună cu celelalte ţări unionale, devenind paşalâc românesc. Trecuse dincolo de hotarele Transnistriei (ce mai tura-vura, asta fusese ideea lui fixă pe care n-avea s-o mărturisească nimănui), cu gândul de a lua cu japca un imperiu, devansând până şi visul utopic din tinereţea legionară a lui Cioran, de a întemeia o Românie cu populaţia Chinei şi destinul cultural al Franţei. După sacrificiile de neimaginat, prin care reuşisem să recuperăm (fie şi pentru o perioadă extrem de scurtă), mereu înstrăinata Basarabie, cu codrii săi voievodali, aşa cum sunase mobilizatorul discurs al mareşalului ce căzuse până la urmă ucis de dulcele glonţ al patriei, urmată de invazia trupelor lui Hitler pe teritoriul Rusiei, flancate de armata română, din care făcuse şi el parte ca simplu soldat cu moletiere dar cu închipuitul baston de mareşal în raniţă, vajnicul vânător de munte, cu casca pe cap, traversase într-o noapte ploioasă hotarele Transnistriei, ajungând până la Cotul Donului, visul său expansionist de a călări marele imperiu fiind pe cale de a se fi împlinit. Dar vai! Nesăbuita cutezanţă, pe care o avusese şi Napoleon, de a împila cosmopolitul imperiu prin venele căruia curgea sânge mongoloid, luase sfârşit chiar înainte de a începe. N-avusesem bafta, aşa cum şi-ar fi dorit-o, ca istoria să legifereze suveranitatea asupra marelui imperiu, recunoscându-şi umila condiţie a unei vasalităţi pe o perioadă de cel puţin cinci-şase sute de ani, devenind o raia românească, cum şi noi stătusem sub papucul turcului mai bine de o jumătate de veac. Din nefericire nu apăruse nici un exemplar din utopicul manual de istorie, unde spera să i se menţioneze în mod expres şi numele său ca făcând parte din plutonul de execuţie, în care prezumtivul glonţ ce ar fi pornit din ţeava puştii lui, schimbând cursul istoriei, ar fi nimerit inima tovarăşului Stalin, prăbuşit alături de pipa sa ce încă mai fumega, scăpând omenirea de ciuma comunistă. La drept vorbind luptase alături de o armată invadatoare, pe care, culmea paradoxului, femeile mujicilor o binecuvântau, aruncând buchete de flori şi făcând asupra soldaţilor prin aer nenumărate cruci, în speranţa că vor scăpa de călăul de la Moscova. Maica Rusie, ce fusese cântată de atâţia poeţi, fiind comparată cu o troică, se îndepărta într-o goană nebună, de parcă ar fi intrat strechea în ea, spre o destinaţie necunoscută. Cu toate că erau amintirile unui trecut foarte îndepărtat, niciodată nu avea să uite entuziasmul cu care fusese primit regimentul său de către mujicii întinselor stepe, vara aceea fierbinte cu lanurile foşnitoare de grâu date în pârg. Dacă ar fi povestit cuiva ceea ce văzuse el, acolo, pe front, cu siguranţă că ar fi fost luat drept un reacţionar. Anii trecuseră pe nesimţite dar amintirile încă mai continuau să-i rămână vii în memorie: chipurile unor camarazi, alături de care luptase, seceraţi de gloanţe, îngropaţi cu mâna sa prin şanţurile de la marginea lanurilor de secară, locurile pe care le străbătuse, miile de kilometri făcuţi pe jos, în marşuri forţate, dincolo de teritoriile recuperate, străbătând întinsele câmpii ale Ucrainei, cu ţăranii zdrenţăroşi, îmbrăcaţi în cămăşi rupte, desculţi, bisericile transformate în distilării de votcă, cu alambicurile, asemenea unor samovare uriaşe, ce pufneau, împrăştiind aburi de alcool pe tâmplele sfinţilor descojiţi. Văzuse mujici cu feţe palide ca nişte sfinţi fugiţi parcă de pe pereţii bisericilor, pe care tătucul Stalin îi obliga să postească în numele fericirii universale, alături de ţărăncile, de rochiile cărora abia se mai ţineau plozii, cu ochii retraşi în găvanele orbitelor, vizibil malnutriţi: un alt Auschwitz profilat peste lanurile de grâu, prin care copitele nărăvaşilor cai de Don ţinuţi în buiestru de arhanghelii malefici ai melehovilor şolohovieni, pe care însăşi tatăl lor avea să-i renege, trecuse, călcându-l în picioare. Şi acum ei, agresorii, ce erau văzuţi ca nişte salvatori. În toamna lui patru’ş’trei căzuse prizonier. Luptase, alături de germani, împotriva bolşevicilor, când, deodată, batalionul din care făcuse parte, primise ordinul de a se retrage din Caucaz. Se zvonea că un număr imens de soldaţi sovietici, conduşi de generalul Jucov, cel ce avea să-i oblige pe nemţi să semneze pentru a doua oară actul de capitulare după sinuciderea lui Hitler, au înaintat până la malurile Niprului. Ruşii scoseseră la bătaie tancurile, aviaţia, grosul infanteriei, încât, în numai câteva săptămâni, au ajuns la Konev. Nimeni, nici chiar Cristos, nu le mai putea face faţă. La Melitopol căzuse prizonier. Un consătean, care încercase să evadeze din convoi, fusese secerat pe loc, fără nici un fel de somaţie. Generalul Jucov, de numele căruia nu-şi mai aducea aminte, era de neoprit, zdrobind una după alta diviziile germane şi luând aproape o jumătate de milion de prizonieri. Pe ei îi duseseră pe undeva prin Crimeea, care fusese eliberată, separându-i de soldaţii lui Ghitler. Unii au fost trimişi prin Dumbas, obligaţi să muncească câte două-trei săptămâni pe sub pământ, scoţând un fel de zăcământ, fiind hrăniţi toată ziua numai cu peşte. Cei ce primiseră ordinul din partea mareşalului de a trece Prutul fuseseră ucişi, sau, dacă nu, printr-un miracol, reuşind să supravieţuiască, fuseseră deportaţi prin îndepărtatele raioane, transformate de genialul tătuc al popoarelor în creşe de exterminare, sechestraţi în paradisurile din Murmansk, Kamciatca, Belovodskoe, Bishkek, Kraznaia Preznea, Norilsk, Harkov, Novosibilsk, Kemerova (oraşul minerilor), Kenghir, Vladimirska, Vorkuta, Dudinka (portul lacrimilor), vecin fluviului Enisei, care se varsă în Oceanul Îngheţat de Nord, Iakutsk, Magadan, Karaganda (ţinutul nimănui), unde nici nu se mai ştia ce mare despărţea această ţară de Alaska americană. Tocmai venise un ordin, prin care se cerea înfiinţarea unui batalion, format din prizonierii ce aveau misiunea de a lupta împotriva nemţilor, cu care fusesem aliaţi. Decât să vă putrezească oasele prin Siberia, aşa cum încercau torţionarii să-i sperie, mai degrabă vă înscrieţi în batalionul Tudor Vladimirescu şi luptaţi alături de noi împotriva foştilor voştri aliaţi. Câţi soldaţi se mai întorseseră, scăpând de regimul de exterminare, mierlind-o pe acolo din cauza frigului şi a înfometării, mijloacele infailibile ale tătucului Stalin? Aşadar, fratele Ghiţă, cum îi zicea camaradul său de arme, nu murise. Fusese luat prizonier, alături de vechiul său prieten şi trimis prin îndepărtata Siberie, de parcă ar fi reconstituit drumul mătăsii, pe care Marco Polo îl parcursese în lungile sale călătorii. Din tot ce avea să povestească nu înţelegeai mai nimic. Acum declara că ajunsese în Crimeea, peste cinci minute se afla la Sevastopol, sau la Marea Azov, unde, ca vânător de munte, bătuse drumul pe jos, târând după el o mitralieră ZB-53. După alte cinci minute uita şi zicea că nu mai era mitralieră, ci un aruncător de mine de 60 de mm şi nici pe jos nu mai călătorise, ci traversase Caucazul pe cămile. Tu şi colonelul Bardac ce le mai înfloriţi! avea să-l ia odată un mucalit peste picior, stând la umbra unui gard de gărduraniţă, unde îşi povesteau amintirile, privind, de acolo, din spatele grădinii lui Hambar, şerpuirile unui ape ce îşi făcea loc de-a lungul interminabilei câmpii a Bărăganului printre lanurile de floarea soarelui, sau galbenul de stampă japoneză a grâului presărat cu maci, răsucindu-şi mahoarcele din tutunul fărâmiţat în podul palmei, rulate în foiţe subţiri, lipite cu salivă, rupte din organul partidului din care citeau cel mult faptul divers. Adunaţi acolo păreau Snopenşii lui Faulkner la fierăria lui Iocan, strămutată din motive politice la adăpostul acelei cortine de gărduraniţă, de unde albinele veneau şi plecau, intrând grăbite în florile ce semănau cu nişte clopoţei. Unii stăteau tolăniţi pe jos, rezemaţi doar într-un cot, alţi îşi făceau de lucru cu bricegele lor legate de nişte lănţişoare prinse de betelia pantalonilor, bricege cu care se scobeau sub unghii, de unde îşi înlăturau pământul ce le mai rămăsese din proprietăţile de altădată, căci divinul Stalin, prin cozile sale de topor, îi deposedase de micile lor proprietăţi în numele fericirii universale.